W3vina.COM Free Wordpress Themes Joomla Templates Best Wordpress Themes Premium Wordpress Themes Top Best Wordpress Themes 2012
Home » Handbal, National, Reportaje » Din seria poveștilor sportive – SIMONA POPA SPIRIDON

Din seria poveștilor sportive – SIMONA POPA SPIRIDON

  1         Astăzi vă vom prezenta povestea sportivă a SIMONEI POPA SPIRIDON, un nume  cunoscut al handbalului românesc, dublă medaliată cu echipa națională de tineret a României. Simona este născută la 1 februarie 1980 în Roman, iar din anul 2004 are dublă cetățenie româno-austriacă, în prezent locuind în Austria. În anul 2014 și-a încheiat cariera sportivă, însă a rămas în domeniul handbalului, fiind antrenor la ÖLSZ  SÜDSTADT (Centrul de Excelență) și la echipa națională de junioare a Austriei U18.
          Contrar aparentei durități ce o afișa pe terenul de handbal, Simona este o persoană deschisă, foarte atașată de familie, dar și foarte ambițioasă. Anul acesta a sărbătorit 15 ani de căsătorie alături de soțul său, Andy Spiridon, cel care a fost nelipsit de la toate meciurile din cariera Simonei.
          Primii pași în handbal i-a făcut la 13 ani, perioada junioratului fiind legitimată la CSS LPS Roman. La 17 ani s-a transferat la Silcotub Zalău, unde a jucat până în anul 2001. Din anul 2001 până în 2006 Simona a evoluat la Hypo NÖ Viena . Pentru o perioadă scurtă a fost legitimată la Rulmentul Brașov, din  luna iulie 2006 până la finalul anului.  Începând cu luna ianuarie 2007 au urmat cele mai bune 5 sezoane din cariera Simonei, la Györ Audi Eto.  Între anii 2011 și 2012 s-a transferat la echipa rusă Zvezda Zvenigorod, după care s-a întors definitiv în Austria. În sezonul 2012-2013 Simona a evoluat doar pentru naționala Austriei. Ultimul sezon al carierei, 2013-2014 l-a petrecut la Hypo NÖ Viena, evoluând doar în faza Champions League. De asemenea acest an a reprezentat încheierea carierei sportive și la nivel de națională.
            Simona Spiridon a evoluat pentru naționala României la junioare, tineret și senioare până în anul 2001, având un palmares internațional de 65 goluri în 49 jocuri, iar începând cu anul 2004 a evoluat pentru naționala Austriei, unde a marcat 367 de goluri în 104 meciuri.
3            Cele mai importante participări şi realizări la nivel de naţională:
* 1998 – C.E. Tineret, Slovacia – medalie de aur – naționala României;
* 1999 – C.M. Tineret, China – medalie de aur – naționala României;
* A participat cu naționala Austriei la Campionatele Europene 2004,2006 și la Campionatele Mondiale din 2005,2007,2009;
            Performanțe notabile la nivel de club:
* Campioană națională a Austriei, cu  Hypo NÖ Viena – 2002,2003,2004,2005,2006;
* Medalie de aur – Cupa Austriei, cu Hypo NÖ Viena –  2002,2003,2004,2005,2006;
* Finalistă – Cupa Cupelor, cu Hypo NÖ Viena  – 2004;
* Semifinalistă a Ligii Campionilor, cu Hypo NÖ Viena – 2005;
* Campioană națională a Ungariei, cu Gyori Audi Eto – 2008, 2009, 2010, 2011;
* Medalie de aur – Cupa Ungariei, cu Gyori Audi Eto – 2007, 2008, 2009, 2010, 2011
* Finalistă a Ligii Campionilor cu Gyori Audi Eto – 2009;
* Semifinalistă a Ligii Campionilor cu Gyori Audi Eto – 2007, 2008, 2010, 2011;
* În 2010 a fost declarată „cea mai bună jucătoarea străină a Ungariei”
* A jucat 136 de meciuri în Champions League;
 
            1. Simona, cum ai făcut primii paşi în lumea handbalului (unde, cu cine)? Care au fost principalii tăi susținători când te-ai apucat de acest sport ?
            Eram angrenată în tot felul de activități  pe la “Casa Pionerilor” după Revoluție,  “Casa Copiilor”. Mergeam pe la dansuri populare, începusem și pianul, desen, biologie etc. Le luasem la rând pe toate. La un moment dat am fost obligată de către profesorul de Educație Fizică și Sport de la școala generală să frecventez atletismul. Nu am vrut, dar am fost nevoită, intenționa să mă lase corigentă la Sport și nu oricum ci cu două note de 3, deși eram una dintre cele mai bune la sport din clasă. Am mers o perioadă, până mi-a schimbat media la Educație Fizică și Sport, după care am zis “pas” la atletism. Nu-mi plăcea, vroiau să concurez la aruncarea greutății. Mi-ar fi plăcut săritura în înălțime, dar nu la greutate!!!
            În vara lui 1991, sora mea mai mare, Ana-Maria, deja componentă a echipei de junioare CSS Roman, mergea în cantonament la Oglinzi, lângă Târgu-Neamț, localitate care mi-a rămas în amintiri, locuri pitorești de care sunt și astăzi legată. Mereu când merg în concediu acasă în Moldova îmi fac drum și trec și pe acolo. Dar să revin la subiectul de bază, echipa de junioare condusă de domnul profesor Ioan Holban, m-a invitat să merg în cantonament împreună cu sora mea. Am acceptat invitația, într-un fel și pentru a scăpa de atletism. Am făcut cantonamentul , dar după revenire am renunțat căci nu era de mine. Așa am crezut atunci. Același lucru se întâmpla și un an mai târziu, în 1992, când de asemenea am acceptat invitația de a merge în cantonament, dar după puțin timp de la revenire am renunțat.
           Domnul profesor Holban m-a lăsat cam jumătate de an, iar la începutul lui 1993 s-a hotărât să se facă un consiliu de familie. În final toţi au hotărât că trebuie să fac handbal. Aşa am început să frecventez mai des handbalul. Uşor, uşor începuse să-mi placă. Profesorul Ioan Holban  mi-a pus pentru prima dată o minge de handbal în mână. Lui îi datorez ceea ce aveam să devin mai târziu.
 
5
            2. Ce te-a determinat să alegi handbalul şi care a fost momentul în care ai ştiut că asta vrei să faci, la modul profesionist?
            A mai trecut un an şi în vara lui 1994 am fost convocată în cantonamentul de cadete de la Făgăraş, pe atunci lotul B, în grupa antrenoarei Ile Morari (antrenoare la CSS 6 Bucureşti acum). Am stat 2 săptămâni sub tutela ei, după care m-au promovat la lotul A, condus de antrenorul Mircea Buca. Am încercat să nu mai renunţ la lotul A, am muncit tare să mă menţin în lot, în spate având şi încurajările lui Ile Morari. Mereu îmi spunea că trebuie să trag mai mult decât restul pentru a demonstra că nu degeaba am fost promovată în lotul A. Aşa a şi fost, căci de aici avea să înceapă drumul meu ascendent ca şi handbalistă. Prinsesem gustul naţionalei şi aşa m-am decis să nu mai renunţ la handbal.
 
            3. Oamenii importanţi ce şi-au lăsat amprenta asupra carierei tale.
            Sunt mulţi, pentru că de la toţi am încercat să iau câte ceva pe mai departe. În primul rând părinții mei sunt cei mai importanți, pentru că ei mi-au dat o educație, au avut încredere maximă în mine și în talentul meu, au fost de acord să părăsesc orașul natal pentru a face pasul către handbalul de performanță, în ianuarie 1997 plecând la Silcotub Zalău.
            Mai apoi profesorul Ioan Holban, antrenorul de la CSS Roman. El a fost cel care a insistat ca eu să fac handbal. Probabil ca orice antrenor, a văzut în mine o sportivă cu perspective în handbal. Şi nu s-a înșelat!!!
            Profesorul Tadici Gheorghe a fost următorul care a văzut în mine o viitoare sportivă de performanță. Bagajul handbalistic acumulat dar și așa zisa “armată” la Zălau m-au ajutat atât pe teren cât şi atunci când am făcut pasul în străinătate. Niciodată nu am avut probleme de acomodare la vreo echipă. Eram pregătită atât fizic cât şi psihic. Mi-a prins chiar foarte bine. El e cel care m-a învăţat APĂRAREA, el e cel care mereu a încurajat tineretul şi l-a şi promovat. Stilul dânsului le timora pe multe sportive, dar pe mine mă ambiţiona.
            Profesorul Dumitru Muşi e cel care m-a şlefuit pe ATAC. Meseria de pivot de la dânsul am învăţat-o. Când mergeam la lot lucram foarte mult la tehnica individuală. Avea o nespusă răbdare să ne corecteze. Rămâneam mereu după antrenament pentru a exersa aruncările din plonjon. Vai, cât mă mai chinuia! Dar timpul a demonstrat că s-a meritat efortul depus.
            Managerul Gunnar Prokop de la Hypo Viena este persoana de la care am învăţat iarăşi foarte multe atât ca sportiv cât şi ca om. Un pedagog deosebit! Cine nu a reuşit să lucreze cu Gunnar Prokop nu are cum să înţeleagă. Pentru mine el este cel mai mare manager al tuturor timpurilor în handbalul feminin. Şi nu o spun numai eu, ci mulţi antrenori cu nume grele în handbal. Fără el Austria nu exista astăzi pe harta handbalistică.
 9
            4. Care au fost, sunt sportivii tăi preferaţi? Există un jucător sau jucătoare care să aibă calităţi sau tehnică pe care ţi-ai fi dorit şi tu să le ai?
            Anja Anderson mi-a plăcut foarte mult. Eram fascinată de ce putea face cu mingea de handbal. Un Jordan al handbalului.
            Magnus Wislander a fost modelul meu după care încercam să mă ghidez. Pe când făceam pasul în handbalul mare, Suedia era mereu medaliată pe la toate competiţiile majore. Wislander era jucătorul meu preferat şi îmi doream să ajung ca el.
            Mai târziu apărea Anita Görbicz, o jucătoare cu care am avut ocazia şi bucuria să joc la Györ. Un alt Jordan al handbalului modern.
 
             5. Cum a fost trecerea de la junioare la senioare? Ştim cu toţii că sunt multe probleme în ceea ce priveşte acest lucru şi multe sportive talentate se pierd în acele momente.
            Spre norocul meu, nu am întâmpinat această problemă. Încă de la 17 ani am reuşit să fac pasul la senioare, la Silcotub Zalău. Am fost o fire foarte ambiţioasă şi am reuşit să îmi câştig un loc între senioarele de la Zalău.
           În ecuaţia asta rolul antrenorului e cel mai important. Părerea mea este că mulţi antrenori nu au curajul să promoveze tinere talente. În această perioadă, ca antrenor, trebuie să ai multă răbdare. Jucătorii tineri trebuie şlefuiţi. Procesul de şlefuire e unul mai lung. A lucra cu un jucător talentat şi tânăr e una, iar a lucra cu un jucător gata format e alta. Puţini sunt acei antrenori care au răbdare să promoveze tinere talente, care au înţelegere atunci când apar greşelile în dreptul jucătoarelor tinere. E ceva normal să greşească. Sunt tinere şi de aceea suportul moral al antrenorului trebuie să fie ceva mai mare.
 
            6. Care au fost cele mai frumoase momente ale carierei? Dar cele mai grele momente? Au fost momente când ai vrut să renunţi?
            Unele din cele mai frumoase momente ale carierei mele au fost acelea când am reuşit să câştigăm Campionatul European din 1998 de la Bratislava şi Campionatul Mondial din China în 1999, cu echipa României de Tineret. Am avut o generaţie minunată, eram atât de unite, încât greu mi-ar fi fost să cred că nu vom reuşi să câştigăm împreună.
            Cel mai greu moment a fost când am pierdut cu Györ finala Ligii Campionilor din 2009, contra celor de la Viborg. Câştigasem în deplasare cu 2 goluri şi am pierdut acasă la 3 goluri. S-au ratat în acel meci 5 aruncări de la 7m. Nu puteam să accept că am pierdut.
            Un moment în care am vrut să renunţ la handbal a fost pe la 16 ani. Mă aflam pe atunci încă la LPS  Roman. Venise în şcoală o antrenoare de canotaj de la Orşova. Mă invitase la o discuţie şi îmi spusese atât de multe, încât numai medalii olimpice visam. Aici a intervenit tatăl meu şi mi-a interzis cu desăvârşire acest sport. Nu ştiu de ce a simţit el asta atunci, dar şi astăzi îi mulţumesc că nu m-a lăsat să merg la canotaj.
 6
            7. Cum reuşeşti să depăşeşti momentele grele, după înfrângeri? Şi ce-ţi place să faci după victorii?
            În calitate de jucător, ei…aici am avut o problemă cu depăşirea momentelor grele după înfrângere. Greu mi-a mai fost în toată cariera mea să accept că am pierdut un meci sau o competiţie… Nu făceam nimic altceva decât să încerc de fiecare dată “să mă ridic de jos”, să intru în sală şi să mă pregătesc pentru următoarea bătălie. Autocritica  a funcţionat la mine la  maxim. Uneori cred că am cam exagerat la acest capitol cu autocritica…
            Făcând o retrospectivă, îmi dau seama că uneori nici nu aveai aşa mult timp să te bucuri de o victorie, căci deja te pregăteai de următorul meci. În cea mai mare parte îmi plăcea să mă relaxez, iar dacă timpul îmi permitea, să mă plimb şi să admir natura.
 
            8. Cum ai reuşit să găseşti forţa de a reveni după accidentări? Care crezi că e principala cauză a numărului mare de accidentări la sportivii români, încă de la vârste fragede?
            Când ai pe cineva alături de tine, care să te încurajeze, care să te ajute să te ridici atunci când eşti căzut fizic şi mental, parcă altfel treci peste o accidentare. Andy, soţul meu, a fost acela care mereu mi-a fost alături în cele mai grele momente din cariera sportivă. El a avut rolul de “Mental Coach” pentru mine.
             Nu în ultimul rând credinţa în Bunul Dumnezeu m-a ajutat să trec mereu peste momentele grele. Rugăciunea mi-a fost prietenul cel mai bun. Rugăciunea vindecă şi face de multe ori minuni.
            Acum când practic şi eu această meserie de antrenor, realizez că la nivel de cadeţi şi juniori ar trebui să dăm o importanţă mai mare antrenamentului de prevenţie al accidentărilor şi chiar pregătirii fizice individuale. Fiecare copil evoluează diferit.
            Un alt motiv al accidentărilor frecvente în rândul juniorilor ar fi acela de suprasolicitare. Văd din ce în ce mai mult, sportivi/sportive care evoluează la foarte multe categorii de vârstă. Urmările se văd rapid. Când ajung să facă pasul către senioare se confruntă cu mari probleme de sănătate, deşi trecerea ar trebui să fie fără probleme dacă eşti pregătit corespunzător.
2
            9. Care au fost cele mai importante echipe la care ai evoluat? Şi unde te-ai simţit cel mai bine?
            Am început handbalul la CSS ROMAN, iar în ianuarie 1997 m-am transferat la Silcotub Zalău, unde am stat aproape 5 ani. De acolo am făcut pasul către Hypo NÖ Viena, în Austria, tot 5 ani am decis să stau şi aici. Au urmat alte 5 sezoane la Györ Audi Eto, în Ungaria si 1 an la Zvezda Zvenigorod, Rusia. 
          La Györ au fost cei mai frumoşi ani din cariera mea sportivă. Nu am cuvinte să pot descrie cât de bine m-am simţit acolo. Tot la Györ au fost anii în care am evoluat cel mai bine.
 
            10. Ce te motivează cel mai mult în evoluţiile tale? Ai vreun ‘ritual’, înainte de meci, care consideri că te ajută la concentrare? Şi ce te descurajează?
            Având în vedere că m-am retras din activitatea sportivă, am să vorbesc la timpul trecut. Cel mai tare mă motivau sălile pline cu spectatori. Chiar dacă jucam pe terenul adversarului, atmosfera din tribune mă motiva la maxim. În Liga Campionilor  sălile erau mereu pline. Am avut şi ocazia să joc la cele mai bune echipe din Europa.
            Ritualuri nu aveam, căci niciodată nu am fost superstiţioasă. Dumnezeu m-a călăuzit în toţi paşii pe care i-am făcut, de aceea m-am şi lăsat condusă de EL. Mă rugam mereu, chiar şi pe teren în timpul meciului.
            Nu mă las aşa uşor descurajată, lupt mereu chiar şi atunci când nu mai sunt şanse.
 
            11. Când a fost primul meci jucat la echipa naţională? Ne poţi descrie ce ai simţit atunci?
            Primul meci la echipa de senioare a României l-am jucat în toamna lui 1999, la “Trofeul Carpaţi”, când generaţia mea a fost în mare parte promovată la echipa de senioare. Vali Motogna era deja componentă a naţionalei de senioare. Am urmat-o mai apoi eu, Mica Brădeanu, Ramona Farcău, Talida Tolnai, Gabi Tănase, Cristina Vărzaru. Era turneul de pregătire pentru Mondialul din Norvegia. Mi se face pielea de găină şi acum când mă gândesc ce atmosferă a fost atunci în Sala Sporturilor din Cluj-Napoca. Ceva de vis!!!
            Am reuşit atunci să mă afirm mai ales pe faza de apărare, căci pe atac evolua mai mult Vali Cozma, dovada că a iesit şi golghetera Turneului. O sportivă de mare valoare.
 7
            12. Ce înseamnă echipa naţională pentru tine? E o presiune în plus, mai greu de gestionat atunci când joci pentru naţională?
            Exprimarea sportivă la superlativ – asta înseamnă echipa naţională pentru mine. Nimic nu este mai frumos decât să-ţi cânte imnul şi să-ţi fluture steagul deasupra capului. De mic copil, de când pleci de acasă îţi doreşti să cânte imnul naţional pentru tine.
            O să mă întrebi de ce am ales să-mi cânte şi imnul Austriei? Am să-ţi răspund că acesta a fost drumul meu în viaţă, drumul pe care Dumnezeu mi l-a călăuzit şi că niciodată nu regret că am făcut această alegere. Port în suflet ţara în care m-am născut şi cu mândrie pot să spun că oriunde imnul României cântă, îl cânt şi eu. Iar dacă s-a întâmplat să joc contra României, mereu am intonat şi imnul României şi imnul Austriei. Aşa sunt eu! Iubesc ţara în care m-am născut şi iubesc şi ţara care m-a adoptat ulterior.
 
            13. Ce ai ales să faci după încheierea sportului de performanţă, ne poţi da câteva detalii?
            Ca şi sportivă m-am retras, iar cum bine ştii, în prezent deja antrenez. E o muncă deloc uşoară, dar plăcută dacă o alegi cu inima. Am considerat că ar fi păcat să nu transmit mai departe ceea ce am învăţat atâţia ani în cariera mea sportivă.  Am luat parte la toate cursurile naţionale de antrenori din Austria. Între timp, în anul 2014 am obţinut şi Licenţa EHF de “Master Coach in Handball”, curs absolvit alături de antrenorii români Aihan Omer, Eliodor Voica, Constantin Stefan, Vlad Caba, Mihaila Ovidiu. Coordonez  Centrul de Excelenţă „ÖLSZ Südstadt” unde antrenez jucătoare cu vârste cuprinse între 14 şi 19 ani. Sunt antrenoarea echipei de Juniore U18 a Austriei şi mai colaborez cu Ausra Fridrikas într-un proiect intitulat „Projekt 2020”, unde sunt antrenoare secundă.
  10
            14. În opinia ta, care sunt principalele probleme cu care se confruntă handbalul românesc? De ce crezi că ar fi nevoie ca să revină pe podiumurile europene şi mondiale?
            Nu aş vrea să mă bag în bucătăria internă a României, dar chiar nu văd aici o problemă!  Atâta timp cât la nivel de junioare apar mereu rezultate excelente, nu văd nici o problemă.
            România, la secţia feminină de senioare, a avut mereu echipa calificată la toate competiţiile majore. Poate într-adevăr se puteau obţine rezultate mai bune, dar România mereu a avut şi va avea handbal de calitate. La capitolul mentalitate România poate mai are de învăţat.  Dar România deţine foarte multe talente. Dovada – obţinerea medaliei de bronz de la Campionatul Mondial din Danemarca 2015. Un rezultat extraordinar, o gură de oxigen pentru handbalul românesc. Felicitări pentru performanţă!
            Unde ar putea apărea o problemă, într-adevăr, e la nivel de cluburi. Invazia de jucătoare străine la nivel de cluburi trebuie mereu bine “împletită” cu jucătoare autohtone. Aici se poate greşi pe viitor. După cum vedem, nici un club european nu a reuşit să câştige Liga Campionilor numai cu jucătoare autohtone. De aceea e bine să se aducă şi jucătoare străine, dar să nu se neglijeze promovarea jucătoarele românce. Asta mi-a plăcut pe când evoluam la Györ, căci cei de acolo au ţinut neapărat să păstreze în echipă multe jucătoare maghiare.
 
            15. Să încercăm să cunoaştem şi omul din spatele sportivului. Cum ai descrie omul Simona Spiridon? Care ar fi principalele calităţi, dar şi defecte?
            Am fost şi sunt o persoană foarte ambiţioasă,  niciodată nu am fost mulţumită cu puţin. Mereu mi-am dorit să ating marea cu degetul. De cele mai multe ori am reuşit.
 
            16. Care sunt pasiunile tale, lucrurile ce te relaxează, locurile preferate ?
            Ooooo , sunt multe.  Când am timp liber îmi place să fac de toate… Cel mai mult îmi place să călătoresc. Locurile frumoase din natură mereu m-au fascinat, probabil şi pentru că am avut o copilărie legată de bunici. Acolo îmi petreceam vacanţele. Mă regăsesc cumva în opera lui Ion Creangă – “ Amintiri din copilărie”.
            Mi-a plăcut de mică pianul. Am avut o perioadă când m-am apucat de studiat pianul. Dar din păcate timpul nu-mi prea permite să mai exersez. Cred că e un mod excelent de a te relaxa.
            Îmi place foarte mult să şi gătesc, de aceea când am timp suficient încerc să aduc spiritul românesc în bucătăria mea.
            Dar nu în ultimul rând cărţile cred că pot fi cel mai bun mod de a te relaxa.
 4
            Dacă vrei să ne mai împărtăşeşti orice altceva ce ţi se pare important în această poveste a vieţii tale sportive…
            Ar mai fi multe de povestit. Viaţa unui sportiv nu poate fi cuprinsă în câteva pagini, dar de multe ori mulţi ne regăsim în poveştile altora.
            Mersi că te-ai gîndit să mă alegi ca subiect al tău de poveste.
            Mult succes în ceea ce ţi-ai propus să realizezi.
                                            Cu drag,  Simona Spiridon  
           
Mulțumesc și eu, Simona, pentru că ne-ai împărtășit povestea ta.Îți doresc multă sănătate și mult succes în tot ce îți propui.
 
Foto: Arhiva personală Simona Spiridon, Federatia Austriaca de Handbal, hfoto.dk
 

Leave a Reply

© 2021 Jurnal Sportiv. All Rights Reserved. Autentificare

- Designed by Marius TRANDAFIR

ziare | sportul.com | Bloguri, Bloggeri si Cititori | ziare.org